Tags: soimi, dresorul de soimi, gandul, lelia munteanu
I-a spus din prima clipa "Shahid" (Martorul): avea niste ochi cu reflexe galbui, o privire atent-resemnata, ca unul facut sa cerceteze lumea fara s-o judece. Mirosea ascutit a scortisoara de Ceylon, a aer statut si a inca ceva ce n-a reusit sa desluseasca pe de-a-ntregul: ai fi zis ca miroase a despartire, daca s-ar fi gasit destui sa priceapa cum vine asta. Mirosea cum miroase cenusa calda dintr-o oaza parasita in graba.
Poate ca de asta l-a iubit mai mult decat pe oricare altul, de-asta petrecea cu el ore lungi. Il tinea pe pumn pana-i amortea bratul, pana cand simtea ca, de sub gluga, Shahid il compatimea sincer. Incepuse sa-i fie teama sa-l mai vada desfacandu-si aripile, sa-l vada ridicandu-se in zbor batut, apoi planand suuus, pana in Pars Fortuna, locul acela pe care el insusi il gasea usor pe hartile astrologice, calculand aceeasi distanta pana la Ascendent ca de la Luna la Soare. Atunci Shahid devenea Ba'id Al-Himma (Cel Care Tinteste Departe), departe in neverosimil.
Se intorsese intotdeauna la el, chiar daca ar fi fost sa-si abandoneze norocul. Destinul lui Shahid era destinul lui. Se pandisera unul pe celalalt o viata intreaga. Ce le era scris le era scris in aceeasi carte. Stia ca se va intoarce mereu.
de Lelia Munteanu
Cititi mai departe in
Gandul
Posted in Articole,
Management |
Print
|
0 Comentarii