Tags: constiinta, copii, oameni
Motto: "Constiinta e singura oglinda care nu ne maguleste nici nu ne inseala". (Christine, Regina Suediei)
Nu am justificare pentru faptul ca am determinat o confuzie. Imi cer scuze celor din redactia revistei E@altfel Romania, si totodata cititorilor sai, pentru ca nefiind explicit in trimiterea materialului: "Cuvinte incurajatoare", am dat nastere supozitiei ca as fi autorul dialogului cu Parintele Porfirie. Ca si Dumneavoastra sunt doar un beneficiar al acestor randuri.
Un prieten mi le-a semnalat, iar eu am crezut de cuviinta sa le trimit revistei pentru ca aceasta simpla si directa dezvaluire, a unei autentice atitudini a crestinismului ortodox, sa fie cunoscuta de toti cei interesati. Daca ma gandesc bine, ceea ce am dobandit ca valoare culturala a sufletului meu a fost cucerirea “inaintasilor”, care au avut generozitatea de a darui in patrimoniul umanitatii efortul creator al cercetarii si al creatiei lor. Indrazneala propriei exprimari in scris, as dori sa reprezinte recunostinta, veneratia si uimirea mea, in fata inepuizabilului mister al Omului, in mersul sau istoric.
Gandurile zilnice se aseamana scanteierilor de lumina pe suprafata in miscare a unei ape. Atat de putin contientizate, aprofundate. Alergam din teama de a nu pierde nimic, sugestionati de visul ca totul ne scapa printre degete. Daca ziua si noaptea, veghea si somnul le vom subordona ideii de concurs, concurenta, triumf, vom sesiza ca ne lipsesc enorm de multe.
Vom descoperi ca o gandire fantomatica, ireala, a luat in stapanire fiinta, inspirandu-i o subliminala teama. "Calaretul fara cap" ne bantuie rationalitatea aratandu-ne limitele ei si deschizand-o spre necunoscut. Obsedati de ideea controlului, de sentimentul sigurantei si statorniciei, traim - de exemplu - un eventual cutremur, ca pe un atentat nefiresc si abuziv adus vietii noastre. Dar irationanul, cu nelimitele lui, e insusi viitorul!
Ma tanguiam undeva, intr-un ungher al sufletului, ca libertatea pare un copil bolnav, parasit, nu asemeni copiilor strazii, ci asemeni acelor copii ce sunt inscrisi de parinti in programele lor adulte. Educatia , care initial vindeca defectele caracterului. pentru ca omul sa respire - la timpul potrivit - cunoasterea si inlesnirile destinului nu cu aroganta cuceritotului, ci cu seninatatea celui impatimit de umanitate, s-a preschimbat se pare in ceva mai rau decat dresajul.
In emisiunea televizata "Cezar si cainii", acesta repeta adesea ca relatia corecta cu animalul este: "…miscare, disciplina si afectiune". Dar omul actual, in conditiile unei biografii specifice, nu are parte uneori nici macar de acest minim de atentie. Pana la 7 ani, fara miscarea si gestica fericita, evidentiata in bucuria jocului, corpul copilului nu are coordonatele sanatoase ale dezvoltarii de mai tarziu.
Inceputul scolar al acestuia ar fi bine sa-i disciplineze si sa-i indrume gandirea spre calitati si cunostinte pe care personalitatea invatatorului cu vocatie, le poate inspira.
Introducerea gandirii abstracte - specifica adolescentei - in primii ani de invatamant, submineaza germenii unei imaginatii inventive, artistice, la care copilul are acces in aceasta perioada. Este minunat ca lucrurile sa decurga stiintific, dar graba pedagogiei actuale de a trezi "desteptaciunea" in cei mici, si de a le dopa prospetimea memoriei cu informatii specifice maturitatii, atenteaza la evolutia lor ulterioara. Ajunsi la pubertate cu foamea cunoasterii si afectiunii intrate in drepturi depline, tinerii se trezesc in labirintul unei societati ce le pretinde, ceea ce nu le-a oferit niciodata : un inalt ideal uman bine justificat! Revolta, ca mijloc personal de afirmare, gaseste argumentele cele mai stranii pentru orice fel de ratacire posibila. In enciclica Sf.Sinod al Bisericii Greciei se afirma ca la intrebarea: "…de ce iei droguri fiule?" se raspunde tragic: "…spuneti-mi dumneavoastra de ce sa nu iau? Nu sper nimic, nu astept nimic, singura mea bucurie este cand imi infig injectia si calatoresc..." La ingrijorarea investigatorului matur: "…drogurile te vor duce la moarte..." - tanarul raspunde zambind cu acelasi tragism: "…nu intelegeti ca eu iau droguri ca sa traiesc?". Spune-mi cititorule , nu avem fiecare partea noastra de vinovatie pentru asemenea atitudini?
As dori ca in acest articol sa pun in balanta umanismul "extremelor".
Toate indemnurile din cuvintele incurajatoare ale Parintelui Porfirie vin din experienta launtricului, din realismul cu care cel ce cauta adevarul sacru al fiintei, il traieste ca sens si menire. Religiozitatea ( religo, are…= a lega) ca practica a vietii, dezvaluie importanta fiecarei miscari interioare: a gandurilor, a sentimentelor, a hotararilor constient asumate. Un autentic om religios nu va intra in contradictie cu sine vorbind una, gandind alta, simtind iubire si actionand cu ura! Daca interiorul nostru face parte din interioritatea lumii, iar aceasta se manifesta intr-o lume spirituala reala aflata la randul ei in fiinta lui Dumnezeu, nu este indiferent ce alegeri facem in sinea aparent izolata.
Eul meu individual, constientizand ca dezbinarea sau armonia dintre gandire, simtire si vointa depind de el, poate deschide sau inchide ochii cu privire la valoarea si imperfectiunea sa. Valoarea are ca ispita orgoliul sau mandria, iar imperfectiunile si nedesavarsirea Omului din noi, au ca ispita o paralizanta lasitate si resemnare. Parintele Porfirie asemenea atator Sfinti ai Bisericii sau Sfinti ai altor curente spirituale, a trait in izolare, in sanul natural al operei divine, departe de framantarile civilizatiei si ale progresului tehnic.
Modul sau de a fi si a se implini, daca s-ar fi generalizat pentru toti oamenii pe parcursul istoriei, ar fi anulat industrializarea lumii si procesul cognitiv al stiintelor naturii. Desi pare abuziv ceea ce fac, propun cititorului un contrast izbitor venit de data aceasta din stilul modern de viata. Cine a ascultat farsa pe care Daniel Buzdugan a facut-o unei doamne (Farsa Uniforma!) intr-o convorbire telefonica la radio, stie la ce ma refer. Cand cel care s-a imbogatit in mod cinstit (afirmatia Doamnei) ajunge sa-l dispretuiasca pe cel ce nu a atins aceeasi performanta din punct de vedere exterior, calitatile sale launtrice la nivelul omenescului sunt blocate. In loc de recunostinta pentru inlesnirile pe care destinul i le-a favorizat, care in conditii de reala mizerie ar fi schimbat probabil mentalitatea, doamna legitimeaza egoismul bine intruit, ca pe o distinctie demna de admirat.
Daca banii, luxul si tehnologia sunt atributele fundamentale ale superioritatii umane, atunci "ura de clasa" este din nou la ordinea zilei. Intre egoismul capitalistului si cel al comunismului e doar o diferenta de nuanta. Comunismul prefera uniforma (aici accept argumentele Doamnei) pentru ca dorea uniformizarea personalitatii unane, distrugerea si anularea libertatii individuale. Dar afirmarea ostentativa a diferentei dintre cel bogat si cel sarac, la nivelul copiilor in cazul mentionat, duce oare spre valorile concrete ale umanitatii, spre aspiratiile ei autentice? Daca doamna a citit in tinerete "Print si Cersetor", "Singur pe lume", "Oliver Twis" etc., ori a uitat gustul generozitatii, ori nu l-a avut niciodata. Exista in aceasta tara o multine de oameni care muncind cinstit n-au reusit sa se imbogateasca. Nu ne vom putea solidariza din aceasta cauza? E nevoie de invidie si umilinta spre a progresa? Personal cred ca nu bogatia sau saracia, stiinta sau religia, cunoasterea sau credinta, natura sau progresul tehnologic sunt bune sau rele, ci modul in care am fost sau nu invatati sa ne raportam la acestea.
Cinstea saracului si cea a bogatului sunt la fel de pretioase, daca nu trisam mijloacele, lasandu-ne influentati, fie de invidie, fie de aroganta. In tinerete am auzit o minunata pilda luata se pare din viata lui Alexandru cel Mare. Doi regi trufasi in maretia lor si-au declarat razboi. Unul a iesit invingator, si in exaltarea triumfului repurtat, a urcat in carul sau de lupta, poruncind ca regele invins sa fie inhamat in locul calului. Obligandu-l sa traga in locul animalului spre a fi umilit, invinsul se straduia din rasputeri sa-i implineasca voia, privind mereu in urma. Curios, regele l-a intrebat pe cel infrant: "Pentru ce privesti atat de staruitor in urma ta?" Acela a replicat: "Pentru a vedea cat de repede partea de sus a rotii ajunge jos…"
Este nevoie de zguduirile dureroase ale destinului spre a fraterniza la nivelul omenescului? Exista o religie mai realista decat omenia? Puntea de legatura dintre cele doua mari categorii de indivizi : unii cu interes acut pentru materialitatea lumii si perspectivele schimbarilor sale, iar altii interesati pana la sacrificiu de tainele spirituale ale launtricului, trebuie recladita in mod constient.
Cu cat progresul tehnologic va fi mai performant cu atat mai viu va trebui sa fie dorul omului dupa o justa si cuprinzatoare cunoastere de sine. Adevarul trecut, prezent sau viitor, nu este in conflict cu adevarul ci cu eroarea.
Posted in Articole,
Vineri - Ziua Memoriei |
Print
|
0 Comentarii