Tags: meditatie, sarut, constienta, fiinta, Liviu Plesoianu
Deunazi vorbeam cu o buna prietena, de care ma leaga probabil fire nevazute lungi cat o duzina de vieti. Tocmai s-a intors dintr-un loc minunat unde s-a imbaiat zilnic in aurele unor oameni minunati. Desi vorbeam despre chestiuni de serviciu, fiinta era in mod evident translucida, cu o privire si o voce patrunse de o energie frumoasa, de tipul aceleia pe care unii oameni, cativa, o poseda si o raspandesc in jur.
Fiinta cu pricina, la toate intrebarile pe care i le puneam, imi raspundea, surazand cu tot chipul, asa: "Dupa care, in miez de zi, am sarutat cu totii pamantul cu piciorul. 100 de pasi, 100 de saruturi!".
Interesant este ca stiam aceasta "tehnica de meditatie", desi nu e tocmai "tehnica" si nici exact o meditatie. Nu asta conteaza, insa. Important este sa ne gandim, pentru un minut, sa ne imaginam ca facem asta - ca ii oferim dragoste pamantului atunci cand pasim, ca nu calcam pur si simplu, ci ca iubim calcand.
Orice lucru pe care il facem zilnic, din reflex, ca o rutina, poate fi facut in doua feluri: constient sau inconstient. In clipa in care incepem sa ne miscam constient prin viata, devenim stapanii propriului timp si ai propriei fiinte.
Pentru multi, pentru cei mai multi, sunt fie nepotul, fie fiul. Fie sotul, fie tatal. Fie ginerele, fie unchiul. Sunt fie colegul, fie "seful". Fie bunul, fie raul. Fie iubitul, fie uratul.
...in realitate, insa, eu nu sunt, pana la urma, decat "ala" care saruta pamantul cu piciorul.
Liviu Plesoianu
Posted in Articole,
Editoriale |
Print
|
1 Comentarii