Tags: Mischa Maisky, Bucuresti, muzica, tandrete, violoncel
Pe fata lui Mischa Maisky e o duritate topita sub forma surprinzatoare a unei tandretii infinite. Degetele lui nu sunt lungi si subtiri, parul lui nu e scurt si teapan, nu poarta frac si nici papion, talia lui nu e subtire. Are plete si o barba tunsa scurt, incrunta des sprancenele, tine buzele mai mereu intredeschise, coatele se ridica sub bluzele lui largi si matasoase, bate podeaua cu talpa subtire a pantofilor sau se ridica pe varfuri cand notele urca. Forma rotunda a ochilor plecati ii indulceste asprimea miscarilor incordate, aproape continue, ale maxilarului.
Asprimea asta insa nu poarta nimic violent in ea, are o forta care seamana cu patima si indarjirea. Imprima siguranta si protectie. E indubitabil masculina si se revarsa printr-o tandrete la fel de masculina asupra violoncelului. si in clipa in care il asculti, ai senzatia ca nimic, dar absolut nimic rau nu te poate atinge. Ca nimic nu se poate lupta cu sunetul asta. Ca esti intr-un fel misterios protejat. Lentoarea din incheietura mainii lui pe arcus, din pasi, atunci cand merge spre cortina sau porneste spre mijlocul scenei din spatele ei, felul in care isi trece dosul palmei prin parul alb, ondulat, crescut pana la baza umerilor, iti spun toate astea pentru ca miscarile lui sunt elegante, rabdatoare si lipsite de indoiala. E un simbol pentru grija fata de oameni si ce au in ei.
E mai mult decat politete atunci cand ii permite lui Lily sa paseasca inaintea lui. E un semn al unei afectiuni paterne, puternic prin insasi prezenta lui acolo, in umbra ei. Lily picura pe fundal un sunet curat de pian. E discreta, amplificatoare, nu ma acapareaza, dar cand tace, imi lipseste. Prezenta ei pe scena, pentru mine, se asemana frapant de mult cu tot ce puteam decupa din ea de la locul meu: poalele rochiei lungi, negre, in spatele pianului si o glezna in jurul careia trecea bareta pantofilor in culorile negru si auriu, care ii acopereau degetele piciorului si calcaiul. Talpa lor inalta batea uneori pedala pianului. Din cand in cand, o ghiceam cum isi da pe spate o suvita din parul ei castaniu, lung si ondulat. Coltul asta de scena era cumva emblematic si pentru ceea ce simteam ascultandu-l pe Maisky: o prezenta feminina cel mult subinteleasa, dar niciodata ostentativa.
Daca as putea sa-l intreb ceva acum pe Maisky, l-as intreba cum isi controleaza respiratia atunci cand are violoncelul in brate. E ceva in miscarea lui, o delicatete atat de mare in felul in care il atinge, incat iti da senzatia ca nu respira, ca si cum asta ar putea ameninta cumva vocea instrumentului. Maisky nu canta doar cu mainile, canta cu tot corpul. in partea a doua a concertului, microfonul i-a captat de cateva ori respiratiile. Seamana cu un fosnet intens, dar scurt. Imaginati-va ca trageti aerul in piept si apoi coborati sub apa unde miscarile capata o gratie diferita de ceea ce ar putea sa va ofere suprafata. Iar acolo sunetul respiratiei voastre se intrerupe. Asta mi se parea ca face si el. Ia din afara, se intoarce inauntru si incearca sa stea cat mai mult acolo, neperturbat, in tacere.
Odata, dupa o reprezentatie solicitanta, un actor amator isi tragea sufletul pe o canapea ponosita la subsolul unei Case de cultura. isi sprijinea spatele si capul de perne. Nu tintea ceva anume, desi parea ca priveste in directia colegilor lui de trupa care radeau si cantau in vreme ce se dezbracau de costume. Parea obosit, dar fericit. Una din colege s-a apropiat de el. Nu i-a vorbit, l-a privit numai. El insa a ridicat ochii spre ea si i-a spus: "Eu nu pot sa zic nimic. De fiecare data cand joc bine, la final de spectacol, imi vine sa fac un singur lucru: sa sarut pe cineva drag."
de Mihaela Iancu
Sursa: Liternet
Posted in Articole,
Romania altfel |
Print
|
1 Comentarii