De Ziua Indragostitilor, anul acesta ni s-a oferit posibilitatea de a vizita Casa Poporului - Palatul Parlamentului, care va sa zica. Am servit, ce sa facem?! Cu 2 copii pe langa noi, este exclusa distractia in cluburi, cu inimioare si saruturi.
Ne invartim prin casa intr-o lume speciala - pantaloni pusi cu fundu-n fata, pioni si zaruri pierdute prin pat dupa un "Nu te supara, frate" incheiat cu plansete si jale. Ajungem, in sfarsit. Intram pe poarta curtii Palatului si ne asezam curajosi la rand. Sunt cateva sute de oameni care asteapta, numai in curte.
Le pun copiilor fularele la gura. Ne luptam cu ei inutil, sa nu intre in zapada. Noi, adultii, asteptam cuminti si civilizati. In cateva minute se aseaza brusc in fata noastra si a altor natafleti din spatele nostru, vreo 20 de oameni. Un batranel - "avocatul" grupului - povesteste cu un aer jovial, ca "domnule, am asteptat in nu stiu care parte, 2 autocare, dar uite, de fapt trebuia sa stam aici!".
Barlad. Sunt din Barlad, aflam. Vorbesc despre vremurile bune de altadata (si despre bolile de oase). Ce constructii uriase! Cineva spune, cu un accent pe care nu stii cum sa-l iei: "Mai vedeati voi aurul din Casa Poporului daca nu era Ceausescu...".
Tot strigand dupa copii, observ cum se scurg si alte persoane din urma noastra subtil, in fata (mai ales dintre cei care n-au cutezat sa o faca la venire - diferenta pana la 2 autocare). Schimb priviri cu sotul meu care spune mucalit: "ce vrei, sunt antrenati de mici sa stea la coada...". Asta e. Altii sunt mai nefericiti decat noi. Aud mormaind: "Vasilicaaa! Ce faci, ma, eu am tinut rand si tu te-ai dus in fata?!".
Povestea mea nu este despre ctitoria lui nea Nicu si, absolut sigur, nu este nici despre Ziua Indragostitilor. E despre oamenii "care este", despre obisnuinta si insistenta cu care am invatat sa fim necivilizati. Fac o medie de varsta a persoanelor care ne-au fentat si s-au strecurat cu bucurie perfect contorizata, in fata noastra. Ma gandesc ca avem totusi o sansa, in viitor - copiii nostri, macar.
Unde am gresit? Ar fi trebuit sa ii tragem de maneca? Ar fi fost limba vremurilor trecute! Va amintiti sacosele cu sticle de lapte, asezate de la ora 4 dimineata la coada, la Alimentara? Va amintiti discutiile fara sfarsit si scandalurile inerente despre cine a ajuns primul si inaintea cui? Din pacate, trecerea timpului nu schimba intotdeauna lucrurile. Uite-asa mi se face dor sa mai merg prin Europa...
De Ziua Valentinului de 70 ani anul acesta mi-am amintit ca datul din coate, cu fenta, este sportul national al romanilor. Momentul cere sa spun: "Te iubesc, Romania!". Ei, da, te iubesc, Romania. Dar te iubesc asa, ca o femeie pe care o bate barbatul din cand in cand, dar care nu il paraseste din inertie...
Sursa: Blogcontabil.ro
Posted in Articole,
Editoriale |
Print
|
0 Comentarii