Tags: bucuresti, otopeni, aeroport
De ce suntem
oare atat de suspiciosi? Probabil ca sta in natura noastra sau ne schimba viata...
Stateam la povesti cu o prietena, la o gura de metrou, cand s-a apropiat de noi un barbat. Haine verzi, model legionar, cercel in ureche, parul - mai lung decat al meu. S-a oprit langa noi si ne-a intrebat cum ajunge la Otopeni.
In primul moment, doar ca nu m-am dat un pas in spate. In clipa doi, m-am intrebat unde e capcana: omul avea ochii albastri si blanzi, o voce calda si un accent vag de provincie.
Zic:
"
E un autobuz care merge la aeroport!
"
si-n mintea mea: precis rade de mine, incearca sa ma
"
agate
"
sau imi arunca o vorba urata, dupa ce-mi racesc gura de pomana...
I-am explicat ce si cum, dar tot timpul mi s-au derulat in minte scenarii... Parca vad ca imi smulge geanta! Ridic mana sa-i arat directia buna - se tot face ca nu pricepe - si pac! Ar putea sa mi-o ia si sa fuga!
Am terminat explicatiile. Astept finalul. Ceva nu e verosimil. Nimeni nu ma injura. Barbatul imi multumeste recunoscator, isi ridica rucsacul si pleaca. Mi se face rusine cu mine. Ma despart precipitat de prietena mea.
Mi-amintesc fara sa-mi faca placere. In toate orasele din lume unde am ajuns, daca stai cu harta in mana - nehotarat ce sa vizitezi mai intai - se opresc oamenii pe strada, dispusi sa te ajute chiar daca nu le ceri asta. Iar eu, in plin centrul Bucurestiului, socotesc oamenii dupa lungimea parului, vorba lui Pittis.
Daca nu suntem atenti cu noi insine, ne lasam cu timpul transformati in stana de piatra, ca in povesti...
de Liliana Grigore
Cum faci plata
impozitului pe profit / impozitului forfetar
legal, rapid si economic!
Posted in Articole,
Romania altfel |
Print
|
0 Comentarii