Tags: munca, intrebari, fericire, regat
...Este si
aceasta una dintre ciudatele intrebari care se intampla sa iti stoarca
ciorchinii ratiunii tocmai in clipe de profunda relaxare. Si, chiar asa -
pentru ce muncim? Pentru a raspunde cat mai eficient necesitatilor
psiho-somatice? E prea putin! Trebuie sa caut altceva. Sa vedem... Ar putea
sau, mai bine formulat, ar trebui sa fie vorba, pur si simplu, despre
"fericire". De ce nu!? Pana la urma, dincolo de toate, nu vad de ce
nu am fi specia care sa isi stabileasca ca destin comun chiar acest
"ce" simplu si elementar: "fericirea".
Intrebarea care urmeaza in chip necesar este: dispunem oare de posibilitatea
implinirii acestui destin, putem, cu alte cuvinte, sa fim fericiti? Mi se tot
plimba prin minte chipul lui Cioran, omul care a refuzat cu obstinatie
"munca", munca-fapt, munca-idee, munca-necesitate. Avea acest drept,
nimeni nu are de ce sa ii judece alegerea, insa efectele raman intotdeauna cea
mai de temut verificare a cauzelor: Cioran nu a fost fericit! Acum stiu si unde
se blocase - in speculatiile nesfarsite ale mintii. Ratiunea invartosata in
sine, ratiunea care nu rimeaza cu actiunea este cea care l-a tinut totusi in
loc, cea care nu i-a permis sa viziteze si alte spatii. A avut o minte
brilianta, insa asta l-a si costat foarte mult, mai mult decat face. Cioran se
considera lucid, afirma aproape obsesiv ca este cea mai lucida fiinta, insa
luciditatea sa era doar aparenta, era o asa-zisa claritate a mintii sale.
In ce ma priveste, luciditate nu cred a fi de gasit decat in momentele de
luminoase si vii culori ale sufletului, mai exact, atunci cand peste om picura
entuziasm din spirit. Luciditatea nefericirii este una falsa si limitata. De
asemenea, drumul acesteia catre culoarele patologiei este extrem de scurt. A te
agata de nefericire si a zbiera apoi de pe marginile ei mi se pare extrem de
facil si de pervers. In fond, cine te pune sa ramai acolo ? Nimeni nu te poate
aduce cu forta in regatul fericirii, insa cu siguranta fiecare are puterea de a
se deplasa oricand si cu orice viteza doreste intr-acolo.
Nu este nici macar o cetate de cucerit, vreun soi
de reduta.
Regatul acesta nici macar nu are porti. Trecerea si camparea este
absolut libera si permisa oricui. Si cu toate acestea - stupoare! Abia daca
zaresti doua-trei corturi aici. Aproape nimeni nu are curajul sa se aventureze
pe acest taram ciudat. Se pare ca securitatea nefericirii depaseste ca
intensitate a tentatiei nesiguranta absoluta a fericirii. Sau poate oamenii au
nevoie de un impuls, de o scanteie cat de mica, menita sa infatiseze clar ceea
ce era de mult uitat - zacamantul enorm, inepuizabil, de fericire, care
asteapta in subsolurile fiecaruia. Asteapta o fiinta suficient de curajoasa
pentru a-l explora, pentru a-l folosi. Cel mai mare curaj care poate fi
inchipuit - acela de a fi fericit! Nimic mai riscant pe lumea aceasta. Si nimic
care sa merite mai mult!
Posted in Articole,
Editoriale |
Print
|
0 Comentarii