Aproape peste tot in lume, exista in Ajunul Craciunului obiceiul colindatului: copiii colinda in schimbul catorva mere, nuci, colacei sau pentru cativa banuti.

In casa in care locuiesc, la curte, furnicile au obiceiul sa ma colinde tot timpul anului: primavara sau toamna, mereu imi fac cate o vizita, sa vada ce mai fac, ce mai gatesc sau daca n-am ceva bun, sa le dau si lor. Nu pot lasa nimic de mancare in bucatarie sau la mine in camera, fara ca furnicile sa nu afle si sa dea de stire in tot regatul.

Imi sunt dragi, ca orice fiinte vii si minuscule, iar cand am putin timp, le urmaresc curioasa, incercand sa aflu mai multe despre lumea lor: ce fac, unde isi au musuroiul, cum pot duce o cantitate de trei ori mai mare decat propria greutate, si-asa mai departe. Dar cu oricata dragoste si curiozitate m-as uita la ele, prefer sa le stiu afara, in curte, decat pe masa din bucatarie sau plimbandu-se prin camera.

M-am hotarat definitiv sa "delimitez teritoriile" dupa ce, intuneric fiind,  am mancat cateva, impreuna cu crema de zahar ars pe care mi-o daruise o prietena si pe care o lasasem doua ore la mine in camera.

Motiv pentru care astazi am tinut cont de sfatul unui prieten si impreuna cu Sara, cainele fratelui meu, le-am dat de mancare un pumn de zahar si niste firmituri de paine. Le dam de mancare porumbeilor, cainilor, pisicilor-de ce nu si furnicilor?!

Trebuie sa aiba cineva grija si de ele, si poate ca, avand hrana si dulceturi din belsug, vor sta departe de casa, in curte, in regatul lor misterios, unde e primavara tot timpul.

Doua lumi curioase, studiindu-se una pe cealalta, incercand sa comunice si sa se inteleaga.