Tags: 1 Martie, martisor, respect, martisoare
Eram printr-a VII-a, varsta la care orice martisor primit in dar de la un coleg de clasa era motiv de mandrie si emotie (chicoteli, rasete infundate sau prilej de ochiade sagalnice).
Primeam destule fiindca eram “fata buna” (imi faceam regulat temele si colegii stiau ca la mine pot gasi oricand o rezolvare) si simpatica (asa sunt persoanele rubiconde!). Nu purtam decat unul insa! Cel care imi placea cel mai mult sau pe cel care venea de la…el. Atat! Mi se parea “de prost gust” sa pui in piept 20 de martisoare!
In acele zile de inceput de primavara, dna. Dobrescu, profesoara mea de Limba romana de atunci, purta un tailleur clasic. Ambele revere si pieptii hainei erau acoperiti de martisoare. Zeci si zeci! Nu puteam intelege placerea cu care purta atatea martisoare… Si iata ca-ntr-o buna zi, am aflat…
“Aceste martisoare le-am primit de la copiii din clasele la care predau. Le port cu drag, pe toate. In semn de respect pentru cei care, cu drag, mi le-au oferit.”
Si cu un gest teatral, ne-a demonstrat ca nu numai exteriorul ci si interiorul sacoului era “placat” cu martisoare.
“Le tin aproape de inima mea. Toata luna Martie! Caci asa spune traditia, martisorul aducator de noroc il poti primi in oricare zi a lunii! Si, dragele mele, va sfatuiesc sa faceti la fel: din respect pentru cei care, la randul lor, va iubesc si va respecta.”
Anii au trecut, dar lectia nu am uitat-o. Asa ca, acum port aproape de inima toate martisoarele pe care le-am primit: de la fiul meu drag, de la dragul meu sot, de la varul meu sau de la dragii mei colegi. Si le multumesc.Fiindca toti merita respectul meu!
Vine, vine primavara…
Posted in Articole,
Editoriale |
Print
|
9 Comentarii