Tags: 23 august, nostalgie, demonstratie, partid, membru de partid, Amy Winehouse
Azi e marti, 23 august 2011.
Cineva vorbeste de nostalgia vremurilor demult apuse…
As vrea sa stiu, cine, dintre cei ce AU TRAIT acele vremuri, are vreo nostalgie in legatura cu asta?
Conform DEX:
NOSTALGÍE, nostalgii, s.f. = sentiment de tristete, de melancolie provocat de dorinta de a revedea un loc iubit, o persoana apropiata sau de a retrai un episod din trecut. ♦ Dorinta (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat. – Din fr. nostalgie.)
Nu, multumesc! NU am aceasta nostalgie!
Daca inca ai cu ce rationa, daca domnul Altzheimer nu s-a jucat perfid cu mintea ta, stregand cu buretele trairile acelor vremuri, iti spun eu – reprezentata a generatiei anilor ‘60 – ca nostalgia este un cuvant care poate caracteriza orice altceva numai regimul de trista amintire, nu!
Asa-zisa sarbatoare de 23 August – moment de “distractie” ingaduit de oficialitati, nu reusea sa stearga cenusiul zilelor, intunericul serilor fara curent electric sau caldura, tristetea mesei pe care se afla doar o bucata de paine ce trebuia impartita unui numar prea mare de guri.
E drept, ziua era "libera", nu mergeam la serviciu, dar nimeni nu era scutit de defilare. Tanar, foarte tanar sau chiar si mai batran, cu mic, cu mare, toti se incolonau cu stegulete in maini, drapele tricolore si pancarde cu lozinci mobilizatoare pentru a demonstra cu entuziazm, in fata tribunei oficiale. A demonstra ce?
Cinstirea momentului in care romanii intorsesera armele impotriva nemtilor in 1944, pregatita cu sudoare (literalmente) se transforma in manifestarea de adeziune la politica partidului, dovada fierbinte de dragoste catre un conducator, ce zilnic semna condamnarea la nefiinta a atator oameni.
Bucuria si entuziasmul de comanda afisate in fata tribunei oficiale erau “rasplatite” prin posibiltatea, dupa un parcurs de cativa kilometri prin soarele doborator, de a te "cinsti" ulterior, la iarba verde, cu un mic si-o bere, altfel raritati.
Acestea erau vremurile in care parintii nostri, tineri si ei, ne purtau pe umeri (fiindca nu aveam cu cine ramane acasa, toata lumea “demonstra”) fluturandu-ne pe noi si steagurile din dotarea in fata conducatorului iubit. Nostalgie? Multumesc, nu!
Au trecut anii si am ajuns noi insine “demonstranti”. Eram doar pionieri de frunte! Eram in clasa a VI-a si cu trei luni inainte de marea manifestatie incepeam execitiile. Lipseam cu saptamanile de la scoala, ma rog, eram pe final si nu mai conta. Eram scutiti de ore.
Si au mai trecut ani. Si am ajuns la liceu. Si povestea se repeta, numai ca la alt nivel.
Totul trebuia sa iasa perfect. Sincronizare totala. De 10, 100, 1000, 10.000, 100.000 sau chiar 1.000.000 de ori. Ce conta ca ne batea soarele in cap? Ca fetele lesinau pe gazon? Scopul era unul nobil! Motivatia era deplina. Eram de-acum utecisti responsabili, stafeta de maine a partidului!
Performantele nostre in materie de spectacole grandioase organizate pe stadioane incepusera deja sa rivalizeze cu cele ale “fratilor” chinezi sau coreeni. Zile intregi petrecute schimband uniforme executand dansuri tematice sau invartind "cartoane". Nu stiti ce sunt acelea? Sa va explic...
Stiti "valurile" de diverse culori formate in tribune? Sau imaginile conducatorului iubit formate pe fundalul tribunelor? Ei bine, erau cartoanele sau placutele de diverse culori, cu diverse modele pe care trebuia sa le afisam deasupra capului in momente cheie pentru a forma imaginea ceruta. Toti "intr-o joi" ! Altfel repetam de 1000 de ori! Nostalgie? Multumesc, nu!
Ultima demonstratie? Eram deja inginer! Membru de partid. Da! Membru de partid, cu acte in regula (adica aveam carnet de partid si plateam cotizatie). Cine a facut facultatea (si de fapt in oricare alt mediu) stie ca daca erai propus sa devii membru ( pentru studentii cu medii peste 9), nu aveai incotro. Refuzul era interpretat, parintii „interograti”, poate chiar retrogradati. Nu aveam dreptul sa le faca asta.
Ajuns aproape de pensie, tata spunea: "Lasa, tata! Platesti si tu o cotizatie si te duci la sedinta. Atat! Daca refuzi, pe langa ce ni se va intampla noua, esti si tu pedepsita. Nu vei putea accede niciodata la o functie mai bine retribuita. Oricat de bun profesionist ai fi! Doar membrii de partid devin sefi!"
In toata "cariera" mea de membru de partid am avut o singura interventie, intr-o sedinta. Care s-a consemnat, desigur, in dosarul meu de cadre. Am intervenit in favoarea unei colege de facultate si prietene (nemembra de partid ca avea dosar "putred"), studenta eminenta, care depusese in anul IV de facultate, cerere sa plece in vacanta de vara, in Austria, la un unchi. Singura. Mentionez ca pe vremea aceea se faceau cinci ani de facultate, iar parintii ei ramaneau aici.
Ce mi-au mai auzit urechile atunci? Cuvinte grele: chiaburi, imperialism, venetici, dusmanii poporului, tradare, tradare, tradare! M-am lecuit pe veci de vreo interventie in sedintele de partid. La restul care au urmat, desenam, inventam povesti etc.
Dar am deviat. Era vorba despre ultima "demonstratie" de 23 August. Eram deja cercetator stiintific intr-un institut de cercetare. Da! Am ajuns pe stadion impreuna cu colegii mei de birou. Nu mai aveam placute. Eram acolo pentru numar, aplauze, urale, ovatii. Noi, fetele, barfeam. Baietii jucau table sau carti si se bronzau. Cu alte cuvinte faceam act de prezenta. O absenta nemotivata de la "serviciu", insemna o pata pe obrazul imaculat de membru vajnic de partid, penalizari si dojana aspra a parintelui partid.
Nostalgie? Multumesc, nu!
Ce fac azi, de 23 august?
Scriu pentru voi si poate mai pe seara, merg la un concert in memoriam Amy Winehouse.
Ce zici de asta?
Posted in Articole,
Editoriale |
Print
|
1 Comentarii