Tags: vineri, distractie, veselie, Vanghelie, Audrey Hepburn, Jennifer Lopez
E in fata mea. Pasul ferm si fuleul avantat ma fac sa cred ca se grabeste catre parcare. Cu siguranta o masina super o asteapta. Cu sau fara sofer. 1,80, 90-60-90, stilul Jennifer Lopez. Tocurile ca niste stilete impung agresiv asfaltul lui Vanghelie. Geanta de firma atarna de brat. In mana cealalta poarta o servieta cocheta. Mai, sa fie!
Vorbeste la telefon. Ciudat. Desi ma asteptam la altceva, vocea ei este usor voalata, misterioasa. Invaluita in penumbra palariei dantelate model Audrey Hepburn. Nu se opreste in parcare, se indreapta spre trecerea de pietoni. Simt o dezamagire pentru ca de la intersectie drumurile noastre s-ar putea desparti. Asteapta docil schimbarea culorii semaforului, timp in care isi continua conversatia pe ton scazut.
Se face verde (nu ea, semaforul!) si grabit traversam in acelasi sens. Alt colt de strada. Alt semafor. Agitat si emotionat, un barbat se apropie vadit intimidat. Dar incearca. Balbaie o intrebare despre o statie, un numar de autobuz… Ea il priveste. Intai cu condescendenta. Apoi amuzat. Asteapta sa auda ce are el de spus. Nu intelege mai nimic si rade sonor, sigura de farmecul ei. Scutura capul a nestiinta. Barbatul, fericit ca n-a aflat nimic se-ndeparteaza decent si asteapta si el la acelasi semafor.
Se face verde. Nu barbatul. Semaforul. Traversam toti. Catel si purcel. Nicio aluzie, nu va fie cu suparare. In fata cladirii ce face fata cu brio trecerii deceniilor, un barbat o asteapta. Sigur pe el, relaxat. Coborat din paginile revistei Esquire. Ce editie? Nu stiu, nu se vede. Ii ia servieta din mana si sarutul lor pare infinit. Martori tacuti: cele doua cariatide, in marime naturala, ce strajuiesc intrarea. O secunda doar, si cei doi dispar in intunericul cladirii.
Ma frec la ochi. Ma ciupesc. Ce-a fost asta? Nu, nu sunt la cinematograf. Doar am traversat strada sa iau masina catre casa. E vineri si orele de serviciu s-au incheiat. Aha! Inteleg. Cu muzica unduind in casti creierul meu s-a relaxat o clipa mai devreme. A inceput sa teasa povesti cu migala unei dantelarese.
"Urcati sau nu? Ce faceti?" ma scoate din reverie vocea brutala de cucoana grabita. Astept alta masina. Goala. Indecent de goala. Si ma bucur ca e vineri. Vineri seara. Cele mai frumoase ore din saptamana. Fiindca aduna in ele toate asteptarile, planurile si emotiile urmatoarelor doua zile libere.
Inchid pentru o clipa ochii si vad cu ochii mintii cele doua siluete urcand scara monumentala. Se opresc in fata unei usi impunatoare. Desi sunt 30 de grade afara, brusc, mi se face frig. Placuta aurita anunta cu emfaza: “Armand Pascalopol. Avocat”.
Inceput sau sfarsit? Contract prenuptial sau partaj?
Depinde de lungimea drumului catre casa!
Sa fim veseli! Doar e vineri! Seara!
Posted in Articole,
Editoriale |
Print
|
0 Comentarii