Tags: stiinta, religie, iarna
Astazi, iarna s-a imbracat in alb. Nu stiu daca si maine va purta acelasi vesmant. A devenit la fel de capricioasa ca si omul. Isi pastreaza cu dificultate caracterul.
Temperamentul ei rece, de altadata, s-a molipsit de jocul suratelor sale. Sa se fi imbolnavit anotimpurile? Cand eu eram copil, ele aveau bucuria de a-si mentine cat mai mult distinctia. Probabil si Vivaldi le cunoscuse la fel. Ciudatul amestec al varstelor face oare parte din scenariul "scurtarii timpurilor"? Cum ar putea fi numita aceasta anulare a spatialitatii prin solutii tehnologice superinteligente? In cateva secunde, prin internet, fac ocolul Pamantului uimindu-l pe Jules Verne. Previziunile sale s-au implinit dincolo de asteptari. Demonstrandu-si prin fiecare realizare utilitatea, si convertind la nivelul ei inteligenta, Stiinta a devenit fascinata de perspectiva dogmei. Daca Religia cu secole in urma si-a instituit puterea, consolidandu-si autoritatea prin intermediul ei, de ce Stiinta ar ramane mai prejos ? Dogma cunoasterii are alte justificari decat dogma credintei.
Transparenta logica a unei masini ofera certitudinea unui adevar usor asimilabil la nivelul ratiunii umane. Singurul mister in functionarea unui aparat este cel al propriei ignorante. Dar atribuind omului si universului doar legitatile mecanicii nu vom cunoaste decit aparenta lor. Obiectivitatea unui experiment poate fi extrem de convingatoare. Limpede si precisa a fost gandirea discursiva ce a creat si asamblat prima bomba atomica; si cat de uluitor, concretul sau efect. Exact acest efect a exemplificat faptul ca progresul inteligentei cu aplicativitate reliefata in industrializarea lumii, nu inseamna cu necesitate progres moral.
In acest domeniu Religia s-a simtit mereu acasa, cu exagerarile de rigoare. Nimic mai adevarat ca legea morala are sorginte sacra si nimic mai compromitator la nivelul credintei decat alunecarea reprezentantilor ei din atitudinea etica. Si cum am putea ajunge la o astfel de atitudine prin constrangere? Doar autoconstrangerea constienta, controlul de sine, in vederea unei benefice schimbari, inalta firea spre autenticitatea proprie. E superior nu acela ce-si propune sa fie, sau isi inchipuie ca este superior, ci acela ce intuieste infinita preeminenta ce nu-i apartine si spre care merita sa aspire. Ironizand defectele celorlalti, pun capac virtutilor si calitatilor mele.
Imi cobor judecata pe treapta repulsiei, denaturandu-i sensul. Sunt partinitor, din neputinta de a compatimi. Sunt subiectiv, din dorinta de a ma proteja sau evindentia. Cei ce confunda umorul cu ironia nu vor sa discearna deosebirea dintre demnitate si mandrie.
Cel demn recunoaste o sublima ierarhie fiintiala spre care isi deschide interiorul; si pe care stie ca nu o va atinge prin simpla ambitie. Adancurile fantanii oglindesc stralucirea stelelor fara pretentia de a le poseda. Umorul nu lezeaza pentru ca izvoraste din bunatate. Orgoliosul nu transcende incinta indreptatirilor de sine, desi, e adesea invesmantat in aristocratice competente. Ironia lui erupe din roca dispretului.
Afirmand ca mentalitatea materialista a aparut intaia oara in domeniul rezervat Religiei, as fi probabil suspectat de rea vointa. Egoismul si rautatea pot fi extrem de spirituale. La ora actuala, multe din erorile noastre se ivesc prin faptul ca negam spiritualitatea ca realitate. Neraportandu-ma just la legitatile lumii exterioare sunt pasibil de pedeapsa. Acelasi efect il are relationarea mea incorecta la interioritatea lumii. Aici nu am un alt reper decat logica unei gandiri clare, orientate prin simtul adevarului. Exterior, intalnirea mea cu diversi oameni sau mari personalitati imi exemplifica imperfectiunile caracterului, neindemanarea, lipsurile etc. E inevitabil sa-mi trezeasca si sa le trezesc reactii.
Dar interior e oare altfel? As ajunge la o veritabila cunoasterea de sine fara a ma situa in interiorul unei fiinte superioare mie? Si cine ma poate primi in interiorul sau, acceptandu-ma asa cum sunt? Cat de altruista trebuie sa fie iubirea unei asemenea fiinte, spre a nu-mi rapi libertatea, spre a nu-mi rani mediocritatea intelegerii? Ce drama teribila: singuratatea lui Dumnezeu in propria Sa creatie! Sa-ti alunezi cu atata maretie prezenta incat nimeni sa nu sufere in liberul sau arbitru. Sa accepti in interiorul Tau o lume care te neaga, reneaga, desfigureaza pana la desfiintare. Sa uiti de tine insuti ca si lumina ce asteapta ca fiecare samanta - buna sau rea - sa se implineasca din ea insasi. De aici incepe drama noastra. Drama acelui fiu risipitor menit sa-si traiasca initial instrainarea cu bucuria libertatii. Nu oricine isi poate permite sa experimenteze neingradit idealul placerii, al satisfactiei depline. Pentru aceasta e nevoie de mostenire. Cineva adunand pentru tine, iti permite sa risipesti. Si ce stralucitoare este gloria mastii. Si cat de adanca deznadejdea pierderii ei. Realitatea coplesindu-te cu dorinte la care nu visai niciodata sa ajungi. Cat de jos putem cobori, invidiind animalele!
Intre dogmele Stiintei si dogmele Religiei arta noastra de a trai respira indurerata nostalgia fiului risipitor. Si asta doar pentru ca intelesul profund al acestui cuvant este ignorat. Dogma, atis = parere, principiu, dogma, contine un interval de libertate aproape nesperat. Cand "parerea" si "principiul" locuiesc in acelasi cuvant, creaza confuzia iscata de acea nota muzicala ce nefiind situata pe portativ, nu sugereaza cele sapte trepte ascendente, fundamental diferite. Do de sus este identic, cu do de jos, dar efortul urcusului i-a acutizat intre timp rezonanta. Este acelasi, cu maturitatea tuturor instrainarilor depasita. Inteligenta singura, fara asistenta reperelor sacre ale moralitatii, arunca Stiinta intr-o nelinistitoare servitute. Credinta singura, fara prudenta lucida a inteligentei impinge Religia in noaptea vaduvita de stele a fanatismului.
E tarziu. Anul Nou si-a deschis portile. Ianus ne invita in triplul sau timp:"...intre trecutul care nu mai este si viitorul care nu este inca, adevaratul chip a lui Ianus, cel care priveste prezentul, nu este, se spune, nici unul, nici altul dintre cele ce pot fi vazute. Intr-adevar, acest al treilea chip este invizibil, pentru ca prezentul, in manifestarea sa temporala, nu e decat o clipa insesizabila; (Este unul din motivele pentru care anumite limbi, ca ebraica si araba, nu au o forma verbala care sa corespunda propriu-zis prezentului.) dar, atunci cand ne inaltam deasupra conditiilor acestei manifestari tranzitorii si contingente, prezentul contine, dimpotriva, intreaga realitate. Al treilea chip al lui Ianus corespunde, intr-un alt simbolism, cel al traditiei hinduse, ochiului frontal al lui Siva, de asemenea invizibil, pentru ca el nu este reprezentat prin nici un organ corporal, si care reprezinta "simtul vesniciei"; o privire a acestui al treilea ochi preface totul in cenusa, adica distruge orice manifestare; dar, atunci cand succesiunea este preschimbata in simultaneitate, temporalul, in atemporal, toate lucrurile se regasesc si raman in "vesnicul prezent", asa incat distrugerea aparenta nu este decat o "transformare".(Rene Guenon - Simboluri ale Stiintei Sacre) "Vesnicul prezent", linistea vie a unui altar.
Adaug pentru cei gratiati din captivitatea naivitatii, indemnul lui Eckhart Tolle : "Se ne facem prezentul prieten!"
