Tags: razboi, bunic, bunici, rusia, prieteni
A luptat 7 ani pe front. Sergent sanitar. A insotit armata romana din Rusia pana la Berlin. A vazut moartea in toate formele ei. Toate, urate. I-a ras in nas doamnei cu coasa de 100 de ori, neintelegand nici macar inainte de a-si da ultima suflare cum de a reusit sa o fenteze. Si-a pierdut cei mai buni prieteni pe campurile de lupta de la Banska Bistrica si Miskolc. Acolo unde distanta dintre viata si moarte era nesemnificativa. Cat sa tragi un fum din tigara la 100 de metri distanta de locul unde, acum un minut, mancai cu colegii. Loc care nu mai exista. Colegi care nu mai exista. Ucisi de un obuz de mortier inventat sa omoare pentru ca in lume sa fie pace. De neinteles.
De departe, ceea ce l-a marcat cel mai mult a fost un episod petrecut pe vremea cand luptam (inca) impotriva rusilor. Intr-o dimineata, dupa trei zile si trei nopti de lupte sangeroase, descopera intr-un crater un soldat rus. Grad mare de tot. Ii da primul ajutor si il transporta in cortul sanitar pierdut in tinutul nimanui, pazit de 2-3 soldati mai mult morti decat vii. Il tine sub observatie o noapte si reuseste sa-i salveze viata. A doua zi, pe inserat, se trezeste in cort cu un comando de caucazieni fiorosi. Echipati dupa ultima moda a trupelor de salvare. Cei 8 soldati isi impart sarcinile. 2 tin de sase, 4 iau targa cu rusul ranit, iar 2 se pregatesc sa-l reduca la tacere, definitiv, pe sergentul sanitar. Cand cutitul ii ajunge la gat, si ii lasa deja o urma rece, de sange, rusul de pe targa se ridica intr-un cot, cu mare greutate: "Tovarisci! Niet! Camarad!" Caucazienii pleaca purtandu-si pretioasa "incarcatura". Romanul ramane livid, in mijlocul cortului. Isi pipaie gatul. Cateva picaturi de sange. Respira calm, egal. Isi revine. Peste un minut pleaca din nou sa salveze vieti. Regulile razboiului sunt dure. La zeci de ani dupa razboi inca nu stia ce sa spuna despre rusi. Inclina intre a-i condamna pentru ca ne-au dat comunismul si a-i aprecia pentru... "camarad".
Povestile mele din copilarie nu au fost cu Greuceanu sau ratoiul Donald. Au fost cu Lenin si Hitler, cu Antonescu. Sergentul sanitar din povestea de mai sus a fost bunicul meu. M-am nascut atunci cand el iesea la pensie. Am prins cateva vizite cu el in Ardeal, la Lujerdiu si Barlea, locurile de unde, impreuna cu bunica, s-a refugiat in Regat. Simtea, an de an, nevoia sa se intoarca. Sa se incarce cu energie de... acasa. Drumurile cu el, cu trenul la Cluj, raman cele mai frumoase calatorii pe care le-am facut vreodata. Povestile lui, interminabile, sunt printre cele mai utile lectii de viata pe care le-am primit. Poti invata mai mult management dintr-o poveste de razboi decat din 10 carti de la Harvard. Cand am crescut si am mers la scoala, bunicul meu a intrat in ultima etapa a vietii. O etapa in care a trait in bezna. In care nu a mai vazut decat filmele de demult, cu camarazii sai din razboi care l-au insotit pana la ultima bataie de inima. Mi-aduc aminte ca ii citeam ziarul Scanteia, iar el se distra copios cand auzea ca CAP Dragalina a facut 30 de tone de porumb la hectar. El, care lucrase 30 de ani exact la depozitul ce prelua rodul agriculturii din Baragan.
Daca cineva ar fi avut initiativa de a-i face un test IQ prin 1930, atunci cand a fost angajat la Banca Nationala a Romaniei, probabil ca ar fi ramas mut de uimire. Cred cu tarie ca bunicul meu a fost unul din cei mai inteligenti oameni pe care i-am cunoscut. Pacat ca genele se deterioreaza, de la generatie la generatie:-)
A lasat in urma multe vieti salvate in razboi. 8 copii, zeci de nepoti si stranepoti, raspanditi peste tot in tara. Unul dintre nepoti a simtit nevoia sa puna aceasta poveste pe blogul sau. Asta ca un tribut pentru el, bunicul. De fapt, asa cum i-am spus mereu: "Tataia Aurel."
P.S. Cat de simpla ar fi viata daca as reusi sa aplic permanent vorbele sale favorite: "Sa nu ne grabim. Sa luam lucrurile rand pe rand..."
