Tags: poze, brotac, parc, broaste
Ca sa scape de cicaleala mea continua, bunicul m-a invatat brosteste, adica limba broastelor. Din pacate nu m-a invatat si traducerea, dar mie imi placea oricum, mai ales ca primeam si raspunsuri... Dar asta s-a intamplat demul, demult.
***
O pasiune mai noua a mea este sa fac poze. Ma rezum deocamdata la natura. Asa ca in concediu, dupa ce am terminat cu nuferii, lotusii, sticletii, veveritele si copacii am trecut si la fauna acvatica.
Spre amurg ma duc la lac si caut clienti pentru sedinta mea foto. Broaste sunt destule, broscoii sunt foarte vocali, dar nu in apropiere de mal. Imi amintesc de bunicul si caut un loc mai retras si ma apuc sa vorbesc brosteste. Brusc se face tacere pe micul lac si spre surprinderea mea, cam un sfert din batracieni se indreapta vioi spre mine.
Fac poze si incantata de succes, si doritoare de un prim plan, reiau conversatia. Probabil ca am exagerat pentru ca dupa cateva secunde, un brotac verde sare direct pe pantoful meu drept. Raman incremenita, si abia atunci observ ca pe langa asistenta amfibienilor, in jurul meu s-au strans si cativa oameni. Brotacul verde ma priveste la fel de incremenit ca si mine.
Ce-i de facut? Daca as fi fost la varsta cand invatam sa ii vorbesc, este foarte probabil ca l-as fi sarutat duios, dar acum... Secundele se scurg greu. Norocul meu ca un copil exclama entuziasmat: Uite mami, tanti are o broasca pe picior! si in agitatia starnita, printul meu fermecat si fara noroc se intoarce in lac.
O iau repede din loc ca sa scap de privirile curioase.
A doua seara, pe malul lacului, o multime de oameni exerseaza brosteasca. Eu nu mai incerc. Simt cumva ca am dezamagit un brotac, chiar daca nu era el din poveste, sau poate...?
Tamina Manea
