Tags: copii, 1 iunie, ziua copilului
Merg cu tramvaiul, ca de obicei. De data asta am noroc, stau jos. In fata mea - un inger de copil. Blonduta si cuminte, sta in bratele mamei ei si motaie.
La un moment dat incepe sa se amuze pe seama mea. Construieste diverse stari si le exprima cu savoare. Eu intru in jocul ei si o imit. Zambeste cu gura pana la urechi, fara zgomot. Rad si eu catre ea.
Isi ia obrajii intre manute si se preface ingrijorata. Fac si eu la fel ca ea. Ridica sprancenele a mirare. Este foarte expresiva. Rad mai intai, apoi o imit din nou. Fetita e foarte serioasa in jocul ei.
Aproape tot drumul schimbam stari de bucurie, de tristete, de mirare, de plictiseala, de furie. Apoi brusc, parca obosind, renunta. Doar ma priveste intens cateva minute, cu un zambet cum numai copiii il au.
Am un carnetel in mana si o intreb daca vrea sa deseneze ceva. Nu-mi raspunde, dar imi zambeste intruna si imi ia din mana hartia si pixul. Deseneaza o floare mare si se straduieste sa "coloreze" cu pixul petalele. Mama ei n-a spus nimic tot drumul, a zambit si ea mereu, mandra de copilul ei, cum au mamele obiceiul.
Deodata ii face un semn fetitei si aceasta imi inapoiaza carnetelul. Ii spun sa pastreze pixul, care e haios, cu buburuze. Imi zambeste si il pastreaza. Se ridica amandoua sa plece, mama si fiica.
Mama ii spune ceva prin semne, iar eu abia atunci realizez ca fetita nici nu aude, nici nu poate vorbi. Doar imi face un semn de multumire, ma mai priveste o data cald si coboara din tramvai cu mama ei.
Sunt naucita. Cobor si eu la urmatoarea statie. Mi se-nnoada lacrimile-n barba. Nu am cuvinte si nici ganduri. Doar un zambet mare, candid, lipit de sufletul meu.
La multi ani, copii!
