Tags: Craciun, Dumnezeu, fiinta, libertate, sarbatori
Sa fiu o biata gaza jucand in raza ta
(Vasile Voiculescu :CCXLIV)
Pe cine a intrebat Dumnezeu cum sa-si inceapa creatia?
Ma obsedeaza neimplinirea omului ca Om. Aceasta lupta continua cu tine insuti si cu lumea in care existi. Ce motivatie mai sta in picioare, pentru a fi unii contra celorlalti? Rasa, nationalitatea, neamul, religia, traditia, limba, teritoriul, civilizatia, bogatia, saracia, sexul, cultura, incultura... toate pot fi utilizate ca argument impotriva!
Dar ele sunt obstacole necesare nu doar in exteriorul omului, ci si in sinea lui. Cum poate lua continutul forma, fara intampinarea unei rezistente? Si cum poate fi plenitudinea continutului tintuita intr-o forma izolata? Umanitatea, prezenta in fiecare dintre noi, se razvrateste impotriva ei insasi? Sau neimplinirea noastra la nivelul ei instiga si sustine dezbinarea?
Se spune ca J.Kaspar Lavater celebrul fiziognomist, ca sa scape pentru o vreme de admiratoarele sale, le-a indemnat sa caute doua frunze identice in acelasi copac. Apusul soarelui le-a surprins pe staruitoarele femei fara solutia sperata. Experienta a confirmat absurdul unei astfel de incercari. Iar daca doua frunze ale aceleiasi specii nu sunt identice, ce asteptam de la oameni? Nu diferentierea este esentialul si frumusetea ? Ea poate naste ura sau iubire, distrugere sau edificare. Cu un singur sunet poti crea cantecul, armonia? Cu o singura culoare, ne-ar incanta curcubeul?
Descinderea noastra in miezul germinativ al trecutului ar limpezi probabil sensul pasilor spre viitor. Avem prin urmare la indemana, spre cercetare, in aceasta perioada a sfarsitului de an, una dintre cele mai mari discriminari. Craciunul, ca sarbatoare, ne aminteste mereu ca Dumnezeu devine Om. Pentru unii nonsens si inutilitate, pentru altii blasfemie si imposibilitate, iar pentru crestini bucurie si mantuire, Craciunul deschide misterul intruparii Cuvantului. "A fi sau a nu fi?" - disputa continua.
1 "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. 2 Acesta era intru inceput la Dumnezeu. 3 Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. 4. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. 5. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o. 6. Fost-a om trimis de la Dumnezeu , numele lui era Ioan. 7. Acesta a venit spre marturie, ca sa marturiseasca despre Lumina, ca toti sa creada prin el. 8. Nu era el Lumina ci ca sa marturiseasca despre Lumina. 9. Cuvantul era Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume. 10. In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu l-a cunoscut. 11. Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit. 12. Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu. 13. Care nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut. 14. si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar. (Ioan I,1-14)".
E dificil sa iesi din actualitate, din perceptia nemijlocita a lumii inconjuratoare, si sa patrunzi, sau sa te lasi patruns, (in)de semnificatia profunda a acestor randuri. Decriptarea poate surveni si intamplator daca intrebarea te-a purtat spre o anume tinta. Arheologii au perseverat uneori ani de zile pana cand descoperirea le-a rasplatit eforturile. Arheologia launtrica pretinde acelasi exercitiu neobosit cu tine insuti.
De ce inceput? De ce Cuvant? De ce Dumnezeu? De ce "inceputul" la Dumnezeu? Cine putea fi prezent inaintea oricarei creatii, a oricarei existente?
O Tacere nemarginita, vie, constienta de Sine, odihnea in sanul ei neinceputa: spatiul si timpul. Ocean netarmurit al spiritului pur, trezit in Sine si rostindu-si Siesi: "Eu Sunt ...". Odata nascut, Cuvantul a structurat vibrand, vointa calda, generoasa si gata de jertfa a tacerii Tatalui.
"Noi suntem" au replicat toate adancurile formelor iubirii. Doi sunt termenii ebraici, ce indica originea constienta a lumii: Iahve si Elohim. Primul este singularul: Eu sunt; cel de al doilea, pluralul: Noi suntem. (In limba romana Iahve a fost tradus prin: Domnul; iar pluralul Elohim prin: Dumnezeu. Relatia Iahve-Elohim a devenit astfel: Domnul Dumnezeu .)Reflexul singularului il avem in pronuntia propriului nostru "eu", iar reflexul pluralului,(Elohim exprima comuniunea iubirii divine) in faptul ca nu suntem meniti singuratatii, ci unei mari comunitati in devenire numita: umanitate. Esenta cuvantului fiind gandul, ar fi bine sa studiem modalitatea in care ne raportam la el in momentul de fata.
O simpla intoarcere spre sine imi dezvaluie ca sunt atat de implicat in ceea ce gandesc incat ma consider creatorul gandurilor mele. Doar aici, in lumea gandurilor sunt treaz, constient de mine insumi. In mod paradoxal nu pot analiza gandirea decat cu ajutorul gandirii. Gandesc, ceea ce voiesc, dar, nu simt ceea ce voiesc. Adesea sunt agresat de ceea ce simt si ceea ce fac, de parca sufletul si trupul ar fi agatate de mine ca lumi exterioare.
Nu intotdeauna a fost asa. E o mare naivitate sa crezi ca acum 1000 sau 2000 de ani oamenii se raportau la ei insisi si la realitatea inconjuratoare prin aceeasi legitimitate ca si astazi. Au fost timpuri in care omul se recunostea in trairile simtirii sale, si observa gandurile venindu-i din afara, ca mesageri ai unui taram spiritual real. Desi confuzia ii era la indemana - si atunci si azi - era convins ca in spatele tuturor imaginilor si perceptiilor venite din natura sunt active forte si puteri ale unor fiinte spirituale creatoare.
Inainte de cucerirea aristotelica oamenii invatau si exersau logica doar in dialog sau confruntare cu zeii. A fost nevoie de o eclipsa launtrica totala la nivelul intregii omenirii pentru ca individul izolat in sine sa cada prada unui materialism real. Rasturnarea a fost totala. Din organ de perceptie, gandirea a devenit organ de reflexie. Si iata-ne ajunsi din nou intr-un paradox: gandesc avand impresia ca actul in sine e lipsit de realitate, detasat, iluzoriu, asemeni imaginilor dintr-o oglinda.
Gandirea obisnuita, abstracta, a omului actual, a devenit libera tocmai pentru ca avand calitatile unei umbre, il ajuta pe om sa se obiectiveze in asemenea masura, incat sa se creada un simplu si insignifiant obiect printre obiecte! Toate valorile tehnico-stiintifice ale civilizatiei moderne sunt cuceririle acestei gandiri care a ajuns sa cenzureze plenitudinea existentei la experienta simturilor corpului si la deductia logica a experimentului.
Pericolul este imens. Spiritul, al carui reflex este gandirea insasi, a ajuns sa se nege pe sine in interiorul omului, cu ajutorul omului. Dumnezeu, si odata cu El, adevarul cunoasterii de sine, "a murit" in minunatul craniu adamic, ce simbolizase dintotdeauna moartea. "Toate-mi sunt permise dar nu toate-mi sunt de folos!" Culmea este ca actualitatea a ajuns sa considere adevarat "doar ceea ce ii este de folositor", doar ceea ce ii favorizeaza comoditatea, egoismul, intr-un cuvant subiectivismul. Un mare ganditor al secolului trecut spunea ca materialismul ca si conceptie de viata se aseamana Baronului Munchausen: se tine de par si sta in aer! Stiinta insasi a ajuns sa considere materia doar o forma de energie.
Realizati impasul in care ne aflam? Spiritul devenit abstractiune, se neaga pe sine in mintea omului, in timp ce pamantul insusi cu toate structurile sale bine definite, devenit conceptual doar "forma de energie", ii fuge de sub picioare. Moartea spirituala bate la porti, iar noi ne bucuram de o libertate din ce in ce mai virtuala. Pe cat de necesara este aceasta cadere, pe atat de zguduitor este tragismul ei. Dumnezeu a riscat mereu acordand libertate omului. Dar fara libertate omul mai este om? Poate fi el creator, asemenea Divinitatii, spiritualizand piatra, pamantul, intr-un cuvant materia, cu entuziasmul, pasiunea si iubirea sa, fara sa-i fie acordata o sacra incredere?
Iata de ce omenirea a iesit la origini dintr-o gradina si va intra prin propriul sau efort intr-o cetate! Dumnezeu a creat din "nimic"; iar "nimicul" ne sta azi la indemana in toate domeniile vietii. Ne sperie aceasta substanta a haosului si confuziei ce este garantia imediata a libertatii insusite? "Sa nu fie".
Daca Cuvantul s-a intrupat, s-a facut carne, trup, jertfindu-si libertatea prin iubire, si ramanand alaturi de oameni pana la sfarsitul veacurilor, acest fapt n-ar trebui sa fie decat un prinos de toleranta. Mozaicii au dreptul sa-L astepte inca, iar musulmanii sa considere actul in sine imposibil. Acelasi pamant ne adaposteste, acelasi soare ne lumineaza, aceeasi umanitate ne gazduieste.
Un prieten mi-a povestit de curand o intamplare inramata ingrijit printre amintirile lui. Ca orice tanar student insufletit de intrebari a plecat in vizita la o manastire spre a se intalni cu un renumit si sfant calugar: Arsenie Papacioc. A asteptat cuminte la usa chiliei pana cand i-a venit randul sa paseasca inauntru. Respectabilul Parinte l-a intampinat cu drag, indemnandu-l sa-si descarce sufletul. Nu memorase dialogul propriu-zis, dar, ramasese impresionat de simplitatea unui anume gest. Imbracat cu o tunica alba de doc peste rasa calugareasca, Parintele Arsenie ii arata tanarului legatura nevazuta a lucrurilor si fiintelor din interiorul lumii. "Vezi tu, aici sunt eu" - si Parintele prindea cu doua degete docul tunicii ridicandu-l putin. "Aici, esti tu" - si cu cealalta mana facea acelasi gest intr-o alta zona a pieptului. "Vezi ce legati suntem noi oamenii chiar daca nu stim?" " Aici sunt romanii" si Parintele inalta din nou docul tunicii. "Aici sunt americanii." - acelasi gest cu cealalta mana. "Orice am face - bun sau rau - noi oamenii ramanem legati unii de altii".
La inceputul lumii, caldura iubirii si lumina intelepciunii apartineau Cuvantului. Omul insusi era un gand al Sau. Toate si-au inceput rostul din interiorul unei Fiinte. Toate pot iesi din viata precum scoarta copacului. Azi, Omul a devenit Dumnezeul obiectelor, in timp ce Dumnezeul originilor e urgisit sa fie un simplu gand al sau. Mandru, puternic si inteligent este cuvantatorul om printre regnurile necuvantatoare. Are dreptul de a batjocori orice si schimba sensul lucrurilor - in numele libertatii - prin jocul si logica sa. Si asta pentru ca nerespectand adevarul si-a pierdut cuvantul; nu se mai tine de Cuvant. Norocul nostru sunt copiii. Ei au incredere in Craciun si in noi.
Ioan Chiron
