Tags: Muntenia, cultul mortilor, rugaciuni, obiceiuri, traditii, adevar
"...locul in care se afla el era doar pridvorul realitatii
era doar spatiul intrebarii pamantesti..."
(Hermann Broch)
Cine locuieste in Muntenia, unde cultul mortilor pare a fi la el acasa, a vazut probabil cum se desfasoara ritualul daruirii hainelor si ale altor obiecte, in numele celui plecat. Dupa ce preotul a oficiat rugaciunile traditionale, cel menit sa primeasca vestimentatia noua este chemat fie pe pragul casei, fie pe pragul dintre doua camere. Si trecandu-l de trei ori, acesta rosteste tot de trei ori: "Sa primeasca sufletul adormitului robului lui Dumnezeu..." sau "bogdaproste pentru sufletul adormitului..." era doar spatiul intrebarii pamantesti..."
(Hermann Broch)
Interesant este faptul ca in anumite zone, batranii satului isi amintesc un obicei stravechi prin care cel ce beneficia de dar, in numele celui raposat, era stropit pe crestet cu cateva
picaturi de vin.
In mod firesc omul contemporan se intreaba ce sens pot avea toate acestea si cata eficienta mai pastreaza? Care era adevarul cunoscut celui ce a initiat o asemenea datina si in ce masura binele de altadata mai are astazi valabilitate?
E suficient sa gandesti normal pentru a sesiza ca limitele precise impuse vietii obisnuite sunt nasterea si moartea. Enigme insondabile strajuiesc in spatele acestor porti inchise. Omul paseste in incertitudine si imponderabil dincolo de simturile sale nemijlocite, ce-l ancoreaza la tarmul realitatii. Dar vor exista intotdeauna intrebari si raspunsuri de mare risc, exilate din autoritatea oficial recunoscuta a religiei si stiintei. Doar literatura poate fantaza necenzurata in tainele fiintei si nefiintei, pentru a completa cu farmecul si ingenuitatea ei, rigiditatea lui "stiu" sau "nu stiu". Considerati asadar ca facem literatura scriind la aceasta rubrica, in fiecare vineri, cu ferestrele misterului deschise.
Ce poate fi mai dramatic in destinul unui om decat prezenta sau absenta iubirii? Neputandu-ne implini in noi insine, doar prin noi insine, pentru noi insine, evadam din singuratate de dragul celorlalti. Si cine tolereaza cu intelegere si compasiune imperfectiunile si erorile in care prea adesea ramanem impotmoliti? E nevoie de moarte pentru a sonda altruismul iubirii. E nevoie de moarte pentru ca speranta, dragostea si credinta sa nu-si faca iluzii despre ele insele, in inima omului. Marile traditii religioase si-au incercat talcul, in negura vremurilor, pe pragul vulnerabil al jertfei iubirii. Condamnati sa traim la rascrucea dintre vazut si nevazut, exterior si interior, pamantesc si ceresc, material si spiritual, aici si dincolo, nu scapam cu usurinta de indoiala. Ea alerteaza si suscita simtul echilibrului.
Unii ganditori au nuantat deosebirea dintre certitudine si adevar! Iata - de exemplu - ce spunea Andrei Scrima in dialog cu Andrei Plesu: "...sa-l preparam (dialogul!) printr-un travaliu constient, sustinut in noi si intre noi, pana cand el va surveni de la sine. Lucrurile nu trebuie privite incremenit, intelegerea noastra trebuie sa se mentina necontenit in devenire. Cei care sunt, pentru moment, intr-o stare rigida, rigorista si impenetrabila se instaleaza de fapt, intr-o certitudine nu intr-un adevar. Certitudinea e mult mai accesibila decat adevarul pentru ca e psihologica, e sociala, e compensatorie fata de tot felul de frustrari: face economie de spirit. Pentru situatiile in devenire, marele pericol , marea poticnire e sa te opresti pe loc, sa incremenesti. Incremenirea din punct de vedere al actiunii (dar si filologic), inseamna mineralizare. Insa mineralizarea este permisa numai eschatologic in Ierusalimul ceresc. Pentru ca acolo mineralizarea devine luminoasa. Este piatra patrunsa de lumina. Piatra pretioasa e piatra ce devine ea insasi sursa de lumina. E ca si cum piatra ar avea inauntrul ei principiul iluminarii: e in acelasi timp stabilitate si iradiere". (Andrei Scrima)
Prea multe certitudini in veacul acesta, prea putin adevar. Observatiei nu-i scapa faptul ca doar ceea ce are puterea de a se schimba din sine, nu numai prin influente exterioare: planta, animalul, omul, - reprezinta mai mult decat simple certitudini. Viata contine principiul metamorfozei, al infiintarii, al creatiei; in timp ce moartea e indreptatita sa corodeze, sa sluteasca si sa distruga forma si formele. Si cata suferinta si voluptate, iubire si ura, bucurie si deznadejde in aceasta imbratisare, in aceasta inclestare. Doar impartasindu-ne de prezenta cuiva vom putea apoi umple distanta despartirii, vidul absentei, cu plinatatea unei amintiri preschimbate in dor si nadejde. Si poti fi indragostit de splendorile luminii, chiar daca esti orb din nastere!
De trei ori peste prag, de dragul celui plecat. O data in gand, o data in cuvant, o data in fapta; in mers, in inima, in minte; in tine, in cel ce daruieste, in numele celui menit sa primeasca prin tine, dincolo de tine: ..."imbraca-l in vesmant de nestricaciune, si-n haina infrumusetata cu lumina, si-l aseaza in locasul Tau ca sa se bucure in veci, intru desfatarea bunatatilor Tale si intru odihna..." intemeiate datini, in stins adavar; muzica a stelelor cazuta in dizgratie; prag ursit si urgisit deschiderii, trecerii, alunecarii dincolo de linia incerta a orizontului.
Martor in veghe impersonala, Ianus al timpului, al timpurilor, privite in (si din) ambele sensuri. si cine poate sti efectul nectarului solar al vinului picurat pe crestetul celui trecator? Extazul unei fericite treziri din incapatanare, spre amintirea unui sens uitat si ignorat? N-ai dat inca Omule cu capul de pragul de sus? Tine minte dar avertismentul celor ce s-au lovit de el: "Fii gata sa vezi cel mai mare adevar al tau devenind, dincolo de prag, cea mai mare eroare a ta".
de Ioan Chiron
