Sambata dimineata, devreme. Am doar 7 ani si calc hotarata in acelasi pas cu tata prin iarba plina de roua. Este o zi de vara si tata s-a tinut de promisiune: mergem la pescuit.

Ard de nerabdare sa ajungem. Pana acolo mai avem ceva de mers, trebuie sa strabatem padurea. Uite o floare rosie! Ma reped sa o culeg. Mai vad inca una, apoi inca una... in fine, ma decid sa fac un buchet. O pasare canta, o lacusta sare din iarba. Incep si eu sa cant.

Un pic nelinistit de exaltarea mea, tata se straduieste sa-mi explice un lucru vital pentru pescuit. "Cand ajungem pe malul apei, trebuie sa facem liniste. Altfel speriem pestii."

In sfarsit, ajungem. Tata isi potriveste lanseta, apoi ne punem pe asteptat. Tata si fiica stau pe marginea lacului, in pozitia ganditorului. Nu stiu la ce sa gandea tata, dar eu aveam in cap numai povesti cu sirene, lostrite si pestisori de aur.

De unde aceasta placere a pescuitului? Numai cine a pescuit macar o data in viata poate intelege tainele ce se ascund in spatele acestei activitati.

Trebuie sa recunosc ca intotdeauna m-au atras povestile pescaresti. Au in ele un soi de secret care circula numai din pescar in pescar, ca ceva de mare pret. Iar pe innoptat, stransi in jurul focului, in lumina jarului, asteptand pestele sa se friga, numai si numai atunci ai parte de cele mai frumoase povestiri. Acum se dezleaga limba, intr-un cadru feeric, de poveste.

Nu are nicio importanta sa va spun ca ne-am petrecut acolo toata ziua si n-am prins decat un peste. Nu va mai povestesc nici despre ingrijorarea care i se citea pe fata mamei cand ne-am intors seara, tarziu.

Celor care se intreaba de unde atata rabdare sa-ti pierzi toata ziua pe lac, le pot spune doar atat: pasiunea pescuitului vine de undeva de dincolo de noi; este ceva magic, iar tainele lui nu au fost descifrate inca. In asta consta tot farmecul.

Adina Vasile